Prietenii sau, mai bine zis, cunoștințele mai apropiate cunosc faptul că de când muncesc în capitală, DJ-itul și lucrurile ce țin de muzică nu mai sunt ca înainte. Adică nu mai sunt rezident pe nicăieri, doar colaborez cu o firmă care se ocupă cu organizarea de evenimente. Înainte mi-era puțin rușine de ceea ce făceam, însă a început să îmi placă, să nu o fac doar pentru niște bani în plus. E vorba de „pus” muzică la altfel de evenimente față de cele cu care eram obișnuit. Mă gândeam că îmi va fi greu să fac 60 de invitați să se simtă bine, pentru că voiau mult rock la nuntă. A ieșit o petrecere superbă, se dansa pe Groove Armada [shakin’ that ass – I see you baby, melodie cerută de mireasă], apoi după furtul tinerei căsătorite, ginerică a cântat alături de un prieten live la chitară și vocal de la Nirvana la U2, Metallica si alte cele. Am ajuns să ador să îi fac pe oameni să aibă parte de o nuntă frumoasă de care să își amintească doar cu plăcere. S-a lăsat de la aruncatul pantofilor și „rupt” picioarele pe Kalashnikov, la mersul piticului ca să fie adusă mireasa până la cântat live gen Românii au talent și multe altele. Am ajuns să întâlnesc oameni care erau invitați la nuntă/botez/petrecere aniversară cărora le „mixasem” la petrecerea lor cu ceva timp în urmă. „Superiorul ierarhic”, adică patronul firmei cu care colaborez a avut grijă să am evenimente de bun gust la care muzica anilor ’80, ’90 să predomine. Uneori ieșeau niște evenimente așa finuțe că mă gândeam la faptul că am 24 de ani, iar tata era pe cale sa devină tătic la vârsta asta… și parcă mi-ar fi plăcut să mă însor și eu 🙂

Așaaa, să revin la titlul postului. Se făcea că el patron era naș, tocmai la Craiova. Ce să faci, iei câte una bucată fotograf, cameraman și DJ, îi bagi într-un Logan și hop-țop în Oltenia. Până să înceapă nunta am dat o fugă la KFC-ul din centru să bag la ghiozdan. Nu am nimic cu oamenii din diferite zone ale țării, însă oltenii par puțin speriați de bombe și ciudați, poate a fost o prima impresie greșită, nu știu. Ce știu, e că tata mi-a zis: „Bă, p-ăștia să nu-i înjuri de mamă!” Nu că mi-ar sta în obicei, dar mi s-a părut amuzant domn Bunescu 🙂 După cum ziceam, nu mă prea interesează defectele oamenilor în funcție de zona, ci mă încântă calitățile: oltencele sunt fierbinți [iep], moldovencele sunt cele mai bune [așa e], muntencele sunt inteligente, dobrogencele sunt sepsi. Da, e adevărat tot.

Începe nunta, se termină nunta [ nu cea mai reușită ] și hai să vedem care cum plecăm către capitală. După dezbateri seculare, care au durat trei minute, șefu’ ne duce la gară, ne dă bani de tren și hai să vedem la cât pleacă primul mijloc din ăsta de transport cu care nu mai călătorisem de la 10 ani… atunci mă duceam de la Curtea de Argeș la Pitești unde mă internase mama la spitalul de copii imediat după ce mi-am pus bicicletă pe nas și am intrat în clubul select al miopilor. Eh, mama plângea până se deshidrata, eu aflasem că miopia se transmite genetic – țeapă, nimeni din familie nu are/ nu a avut – sau devii miop dacă citești fără să ai o sursă bună de lumină. Cred că asta era, că pe la 6-7 ani a reorganizat mama biblioteca și mi-au ajuns în brațe câteva cărți pe care le-am devorat la lumina veiozei – cred că ar trebui să recitesc Aventurile lui Habarnam. Uite cum îmi place mie să sar de la un subiect la altul, așa fac mereu, dar știu de ce, pentru ca sunt un maniac al detaliilor, dacă mă întrebi de unde am luat pâine… îți spun că în lift era vecina de la doi care și-a luat cățel, că era coada la Agip și că vânzătoarea de la colț e tare de treabă. Deci maniac al detaliilor, încep un subiect, deschid altele pe parcurs, dar măcar le închei pe toate [nu chiar mereu 🙂 ]. Așa, trebuia să plec eu și cu fotograful cu trenul către capitală, ne ducem la casa de bilete și aflam că trenul aflat la peronul 1 pleacă ACUM; dăm repede banii și când primim biletele se aude un șuierat și trenul începe să se miște. Tanti de la casierie ne îndemnă să fugim, să ne urcăm repede. Damn… și aleargă Alex fotograful și eu în spatele lui, el se suie ajutat de o mână întinsă de către un controlor, eu alergam cu o mână pe o bară, ziceai că împing trenul. Într-un final m-am suit și eu și nu-mi venea să cred ce gest inconștient am făcut… adrenalină ca atunci n-am avut niciodată. Am redescoperit cum arată o toaletă a la CFR, asta după ce am mers 12 vagoane până la locurile noastre, ne-am oprit la un compartiment gol și ne-am pus pe dormit, era 5 dimeneața. End of song.