Deși poate par eu ăla mare și tare (nu că n-aș fi) am o latură mai sensibiloasă pe care mi-o știu cei care mă cunosc măcar puțin, acolo. Îmi iubesc părinții. MULT! Poate mai mult decât las să se vadă și nu e chiar bine așa. Surioara mea e căsătorită și mutată la casa ei de 15 ani, eu sunt plecat de vreo 6 din odaia părintească, ai mei au rămas singurei în Curtea de Argeș. Cristina (sora) locuiește în Pitești și îi viziteză destul de des, eu am ajuns să mă duc la 2-3 luni acasă. Am doborât recordul anul acesta când nu am mai fost de la Paște până pe 18 august. Acum două săptămâni am mai petrecut un weekend în municipiul natal și l-am luat pe Bunescu senior la o bere, ca băieții, pentru că nu am des ocazia asta, și nu mă refer la o bere în casă, la televizor.
Da, îmi câștig traiul de la Cosmote de peste trei ani, iar azi mi-am umezit ochii de câteva ori, adică de fiecare dată când am văzut reclama de mai jos. Nu stau să dau explicații despre discuțiile că ar fi copiată, bla-bla-bla (NOT, e totul ok) ci vreau doar să spun: Băi, tată, pune șampania aia bună la rece, că de ziua mea vin să o bem 🙂
cu totii ne-am dori sa dam timpul inapoi si sa le spunem celor dragi ca nu-i vom uita. as face orice sa pot sa mai stau cu tatal meu inca o data pe banca..bunescu crede-ma du-te pe la ai tai mai des si arata-le ca ii iubesti..viata e prea fragila sa stii..
No comment
Totuși, nu ai nevoie de un pretext ca să îi faci o vizită…
Nu, doar ca nu imi e asa usor sa ma duc acasa cand vreau eu.
Pingback: Dacă nu eu, atunci cine?