Era vara lui 2008, una dintre cele mai călduroase… eh așa sunt toate verile caniculare “cele mai cele” până când vine toamna cu tot cu Nichita Stănescu și mai domolește gradele din termometre. Să revenim la vară, era iulie, nici nu trecuseră zece zile de când susținusem examenul de licență și mă bucuram de ultima vară petrecută acasă la Curtea de Argeș. Petrecusem trei ani prin sălile Universității din Pitești unde am învățat cu ce se mănâncă jurnalismul (nu, nu cu pișcoturi). Trei ani de practică prin redacții, de colaborări prin presa scrisă și de moderat matinalul la radioul local, trei ani care au zburat și care mi-au oferit baza pentru a veni la capitală. Mutarea de tot în București era stabilită pentru septembrie-octombrie, dar, după cum spuneam, în a zecea zi după licență mă bălăceam într-o piscină la umbra unui cocktail cu umbreluță și nu mă durea nici laaa rimă până când la un moment dat văd un prieten venind în fugă spre mine cu al meu telefon în mână. Telfonul suna, iar eu am răspuns din piscină “Like a boss” deși nu cunoșteam numărul care mă apelase. Long story short? O agenție de recrutare m-a apelat pentru a-mi propune un job de Customer Care Specialist la Cosmote. Asta era vineri, luni eram în București pentru primul interviu, marți la al doilea, joi aveam analizele făcute și contractul semnat, iar din 14 iulie 2008 sunt unul dintre cei peste o mie de angajați ai Cosmote România.

sursă foto

Morala: Telefoanele importante vin atunci când tu nu le auzi sau nu poți răspunde la ele! Pentru că așa a zis Murphy! Dar Murhpy a uitat că viața nu ți-o petreci singur, ci mai ai și câte-un prieten care să îți întindă telefonul.

Acest articol participă la concursul Blogoree și PortalHR