Deși școala a început de luni, elevul Bunuț Ionescu s-a dus la tuns de abia astăzi, că așa a găsit frizerița timp de mine. Și am tulit-o de la muncă, hopa sus în metrou către Lujerului. Odată ajuns dai de două variante, scări normale ori rulante, iar eu, cum nu sunt făcut de mama pe cele rulante, o iau la pas și n-apuc să urc bine că văd un copilaș de 3-4 anișori cum cobora treptele una câte una.

Mama îi era alături, dar el era mândru și cobora singur, neținut de mână, asta până când a ajuns la ultimele trei trepte unde s-a împiedicat și s-a trezit cu picioarele pe prima treapă, fundul pe a doua și umerii pe a treia. N-a început să plângă, doar era băiat mare și se făcea de rușine. S-a ridicat, s-a scuturat, apoi a urcat înapoi la a treia treaptă (moment în care eu m-am gândit că s-a supărat și se întoarce acasă) și a coborât din nou ultimele trei trepte, de data aceasta fără să mai cadă. M-a plesnit un ditamai zâmbetul pe față pentru că am avut un deja-vu, parcă mă jucam Mario și după ce “am murit” m-am întors la ultimul check point, de unde am reluat jocul. Poate de la jocurile pe calculator s-a inspirat și cel mic sau poate doar a fost ambițios și a vrut să-i demonstreze lui sau mamei ori oamenilor din jur că poate! Iar asta e o lecție de viață pentru noi toți, dacă am căzut, hopa sus, ne-am scuturat și o luăm de la căpat.

PS Apropo de Mario și jocuri pe calculator, un zâmbet la fel de mare am avut și când am văzut niște copii jucându-se Rațele și vânătorii, iar lumea văd ca a apreciat la fel de mult ca mine 🙂