E trecut bine de miezul nopții și sigur nu mai e picior de suporter în afara casei ori a vreunui bar. S-a încheiat ultima partidă, de anul acesta, a naționalei de fotbal din turneul de calificare la Campionatul Mondial de Fotbal din 2014. E al doilea meci, al naționalei, la care sunt spectator, nu telespectator, dar primul pe National Arena. Mi-am dorit atât de tare să ajung pe noul stadion, astfel încât mi-am comandat biletele cu mai bine de o lună în urmă, iar aseară, la 21.00 eram în tribună cu un triocolor în mână.

• Incredibil de multă lume, aproape peste tot, de la gurile de metrou de la Piața Muncii ieșeau oamenii ca furnicile speriate dintr-un mușuroi, oameni care umpleau trotuarele Bulevardului Basarbia, în drum spre stadion. De abia la intrarea pe National Arena am avut de îndurat mai mult, pentru că băieții de la BGS nu se mișcau “mai cu talent” și am stat aproape jumătate de oră până să ajung să validez biletul. Aceiași badigarzi minunați nu l-au lăsat pe un copil de maxim 20 de ani cu un banner. Inițial i-au scos țevile de PVC care susțineau pânza albă, iar apoi i-au aruncat și banner-ul pentru nu știu ce motiv. Pe pânză era desenată o portocală stoarsă într-un pahar tricolor, iar sub scria 101% român.

• Odată ajuns în tribună (mai exact peluza de Nord, colț cu tribuna a II-a) am fost uimit că nimeni nu ne ocupase locurile și că încă mai aveam mini steagurile pe scaune. Suporteri destul de civilizați, spre surprinderea mea, iar atmosfera pe care o făcea/iniția galeria era… fără cuvinte. A fost stabilit un nou record: 53.329 de spectatori! Mi s-a făcut pielea de găină la orice scandare, iar la intonarea imnului aveam emoții inimaginabile. Îmi doream ca România să dea măcar un gol.

• Meciul a fost cum s-a văzut pe TV. Glumesc, și-așa am auzit că imaginea de la Antena 1 aducea cu un webcam via dial-up, iar comentariul era la fel de modest. De la inelul trei al stadionului se vedea ca din avion, eh, exagerez, însă nu mă așteptam să văd așa de bine pentru niște locuri de 20 de lei (cele mai ieftine). Galeria a cântat, țipat, scandat, chiar și în momentele nefavorabile echipei noastre, și n-au fost puține. Ne-a furat arbitrul mai mult ca un parlamentar. A acordat o lovitură de la 11m Olandei pe moca, iar nouă NU, chiar dacă al nostru a fost “penalty clar”. Deși e scoțioan, n-a fost zgârcit deloc, cel puțin nu cu acordarea de cartonașe  galbene  românilor. A fluierat fault la orice alunecare/aruncare/simulare/împiedicare a vreunui olandez, că la un moment dat se striga pe stadion UEFA Mafia, UEFA Mafia. Ultimul gol al olandezilor a venit dintr-o fază de offside. România pierdea oricum, nu arbitrul a decis învingătoarea, ci doar scorul. Pierdea pentru că am stat prea cu fundul în poartă, Tătărușanu degaja mereu, nu am văzut nicio construcție plecată din propriul careu, în timp ce olandezii erau așezați matematic, dacă pot spune așa. Trebuia să fac o poză, se apărau în două linii perfect paralele și atacau așezați în stil “fagure de miere”, dacă mi-e permisă exprimarea – erau la aceeași distanță unul de celălalt, parcă desenați, niciodată îngrămădiți. Ah, în pauza meciului, un ansamblu de călușari a prezentat în iarbă celebrul dans, hop și-așa!

• Concluzii: M-am bucurat de un meci frumos, frumos pentru atmosferă, frumos până la scorul de 1-2. Au fost, după cum spuneam mai sus, vreo 53 de mii de oameni, asta înseamnă de aproape două ori populația orașului meu natal (Curtea de Argeș). Echipa României ar trebui să mai lase din frică, să fie mai unită și să joace, să construiască. Eu îi voi susține și în primăvară, iar la toamnă, 6 şi 10 septembrie 2013, ne vedem pe stadion 🙂