Salut, sunt Ionut. Și Bunescu. Și punct ro. Și mă numesc așa fiindcă mama a decis să mă facă cu tata. Cacofonie și logică de jurnalist de tabloid, știu, dar, după cum ziceam aici, prin ‘86 apăream pe lume. Am fost la grădință, toate bune, asta până când am ajuns la școala generală și…

Și am fost dat (dat, nu nimerit, nu că așa a picat) la clasa Întâi B, unde am avut surpriza să aflu că am o colegă pe nume Elena (Loredana) Bunescu. Shit, ca pe sor-mea, numai că a mea soră nu era păduchioasă. Eh, am trecut cu bine peste prima Bunească din viața mea, ba era pe la deparazitare obligatorie acasă, ba rămânea repetentă în clasa a doua, c-așa e în tenis.

Eh, am crescut, am ajuns la liceu – NICIUN Bunescuuu, la facultate la fel, OLE! Dar m-am mutat în București, undeva prin vara lui 2008, primul job avea să-mi-l aducă la cunoștință pe colegul Mihai Bunescu, născut în aceeași zi cu mine, 30 octombrie, măcar era cu doi ani mai mic. Băiat de treabă, a plecat spre alte zări birouri mai bune după mai puțin de un an.

După ceva timp am mai fost pe la un interviu, două, trei… și într-o zi discutam cu un domn de la o galerie de artă pentru un post de editor al revistei proprii (bla, bla, bla), în spatele meu era un tablou fain care mi-a atras atenția. Oare cine putea fi pictorul, dacă nu tot un Bunescu?

N-a fost să fie job-ul de la galerie, dar în 2012, prin vară, îmi mutam biroul prin companie, dintr-un departament în altul tare fain. Lume nouă, lume intersantă și un coleg pe nume Bunescu. Eh, nu era prima oară, dar să-l cheme și Ionuț??? M-am liniștit când am aflat că mai are un alt prenume și îl folosește pe acela, pfiu! Băiat bun, oricum, atât timp cât Ionuț is one and only!