Am să închid ochii de acum pentru fiecare moment de liniște și bun simț. Și am să îi deschid în momentul în care simţurile îmi vor fi inundate de bunătatea simplă şi aparent banală a oamenilor din jur.

Mica poveste a “donatorului” de gânduri frumoase începe într-o zi albă de ianuarie. Ningea cum nu a mai nins de mult, cu fulgi mari, dar rari. Şi ca tot ceea ce este rar, erau frumoşi şi neapreciaţi. Alergam grăbită spre metrou, patinând printre alte rânduri de oameni la fel de “repeziţi”. M-am aruncat printre uşile colorate ale trenului vechi şi am dat drumul la muzică, aşa cum fac de fiecare dată. Vagonul era plin, cu toate scaunele ocupate şi câţiva călători prinşi de „țevile” prea reci.

Au trecut două staţii şi ştiam deja figura fiecărui călător sictirit şi obosit de drumul prea lung, obişnuit Bucureştiului. Toţi erau la fel… mai puţin unul. Un bărbat, în jurul vârstei de 35 de ani, îmbrăcat într-o scurtă de piele, cu un fes negru pe cap şi un “băţ”. Avea ochii închişi, dar părea că se “uită” în jur. Era un nevăzător. La un moment dat, în metrou s-a urcat o bătrână, îmbrăcată gros, cu părul alb şi, la rândul ei, cu un baston în mână cu ajutorul căruia își lipea marunții pași. Întâmplarea a fost ca bătrâna să se sprijine de bara din dreptul bărbatului şi să întrebe o fată, unde este X loc. Toţi cei de pe scaune păreau să fie mult mai interesaţi de “peisajul” inexistent din spatele geamurilor, de telefoanele mobile sau de cei de lângă ei. Nimeni nu s-a ridicat să-i cedeze locul bătrânei. Nimeni în afară de bărbatul orb, care o auzise şi o simţise lângă el. Bătrâna i-a mulţumit frumos, iar bărbatul a zâmbit. Nu cred că am mai văzut de mult timp, un zâmbet atât de sincer. A coborât din vagon “la prima”. Am zâmbit şi eu.

La câteva zile după, la fel de grăbită, la fel de neatentă la detalii, goneam din nou spre metrou. Căutând un loc în care să mă ascund de mulţimea ce se îmbulzea în “viermele” de fier, am dat de el. De bărbatul cu zâmbet sincer. Era prins între ceea ce părea a fi o adunătură de capete seci. 10 muncitori îl dădeau dintr-o parte în altă neînţelegând de ce îi loveşte uşor cu “băţul” şi strigând “uită-te bă pe unde mergi!”. M-am strecurat printre ei şi mi-am ţinut răsuflarea, nu atât pentru miros, ci pentru autocontrol. L-am ajutat să ajungă la uşă şi am coborât amândoi. Mi-a mulţumit simplu şi l-am întrebat dacă mai are nevoie de ajutorul meu, cu ceva, orice. Mi-a spus că se descurcă. Nu era orb din naştere, ci orb din cauza unui accident de muncă. A fost una din puţinele dăţi când am amuţit. Nu ştiam ce să spun, cum să reacţionez. Sinceritatea, simplitatea şi mai ales lejeritatea cu care vorbea, m-au făcut să înlemnesc. Am zis “îmi pare rău” deşi nu sunt de acord cu astfel de exprimări. Mi-a spus: “Ei, dar de ce? Asta este! Cel puţin am apucat să-l văd p-ăla mic!” şi a râs uşor. Şi mi-a urat să am o zi bună! Şi cum să nu ai o zi bună când “vezi” aşa ceva!

[box type=”bio”] Articol scris de către Adelina Maria după ce i-am share-uit statusul acesta pe Facebook.[/box]