Ciuc Radler Trip – Partea 2

Acum câteva zile scriam despre kumfu la Miercurea Ciuc, despre cum e la fabrica Heineken de acolo și cum se face berea Ciuc Radler. Eh, după câteva sute bune de kilometri (București – Miercurea Ciuc – Sibiu), Bunuț Ionescu avea să zboare pentru prima oară. La propriu, că la figurat am mai zburat, nu o dată mi-am auzit vorbele “îți dau una de zbori”, de, am fost copil neastâmpărat (mi se suflă în cască faptul că nu prea m-am schimbat).

# Zborul Sibiu – Munchen – După multe drumuri zdruncinate de gropi și opriri dese, de voie, de nevoie, am ajuns pe aeroportul cu abreviere aproape porno SBZ – Aeroportul Internațional Sibiu. Hăhăiala de la Miercurea Ciuc a fost o nimica toată, de abia aici au început miștourile high-class, ale căror țintă eram eu, normal. De la “Bunescu, ia o piatră-n gură” până la “Să dai noroc cu pilotul și să lași măcar 5 euro stewardeselor”. Hahaha, hihihi, Bunescu zboară pentru prima oară. Așa era, urma să dezvirginez norii și să trec peste o mică fobie neîntemeiată. Am aflat că Ciubotaru e cam fricos de zborul cu avionul, așa că eram deja mai liniștit. Plus că frica mea era, de fapt, emoție adunată cu starea de necunoscut, nu știam cum vor fi declorea și aterizarea, de zborul propriu-zis n-aveam stres. Și mi-am prins centura de siguranță, mi-am pregătit căștile (auzisem că zgomotul motoarelor e destul de băgător în sperieți) și am ocolit frumos aproape toate miștourile. Eram într-un avion micuț, de vreo 100 de locuri, zborul fiind operat de Lufthansa. Și a început pasărea de oțel a cerului să se miște, să se miște, să se miște, să prindă viteză și, cum nu eram la geam, m-am întrebat “Bă, dar nu ne mai ridicăm de la sol?”. Țeapă, eu visam viteze de prea multe sute de km/h, senzații de “băgat în scaun” și gol în stomac la decolare. Nup, nu e așa deloc, nici n-am simțit când avionul s-a dezlipit de sol, când mi-am adresat întrebarea de mai sus eram deja în aer de câteva secunde. Deci zborul a fost unul de nota 10, și asta nu am spus-o doar eu, ci și toată gașca de miștocari. Pe la câteva mii de metri, deasupra norilor, Manafu i-a spus unei stewardese că sunt la primul zbor, hahaha, hehehe, merit un pahar de șampanie (am băut o bere) și niște culori + o carte de colorat. Eu am continuat gluma și i-am spus domniței că aș merita un cadou chiar, iar după cinci minute, ȘOC, stewardesa a venit cu o pungă plină cu sticulțe de alcool, ciocolată, migdale, creioane colorate și carte de colorat. Aha, din ținta tuturor glumelor am ajuns invidia întregului avion. Like a boss in aeros!

# Munchen – Am aterizat pe seară în Munchen, iar cum aeroportul e la 40 de km, până ne-am cazat, schimbat, alea-alea, s-a făcut târziu și am fugit direct la cina de grup de la Hacker- Pschorr Bräuhaus. Am fugit nu e o doar o expresie, ci chiar asta am făcut, marș 15 minute prin ploaie nemțească. Aici am mâncat pentru prima oară supă de clătite, dar, cu părere de rău, deși sunt cel mai mare fan al clătitelor, cred că a fost și ultima oară. Deși super condimentată, supa n-avea să țină de cald prea mult, pentru că Munchenul, la ora 1 noaptea, are aproape toate cârciumile închise și e al naibii de rece! Bine că a mea cameră de la Hotel Excelsior mă aștepta cu căldură și cu minibarul plin de băutură. Asta cu băutura a fost doar pentru rimă, că n-aveam decât două beri, apă, sucuri și ceva de ronțăit. Ce m-a uimit foarte tare a fost că orice lucru din minibar costa 1 euro! Băi, un euro berea, apa, sucul, jeleuri Haribo sau ce mai era pe acolo, în schimb, la Miercurea Ciuc, berea era 7 lei. Cum vine asta nu știu, că Excelsior are patru stele și e fix în centrul orașului și cu 11 euro puteai goli tot frigiderul.

A doua zi de Munchen avea să-i prindă pe unii la Starbucks-ul de vis a vis de hotel, unde era mai ieftin ca la noi, deja ne obișnuisem cu asta. După dimineață vine prânz, deci fuguța în pădure după fragi și mure. Dacă înlocuim fragii cu bere și murele cu radler, cam așa a fost. Forst Kasten ne-a primit aproape ca la mama acasă, dacă mama ar fi fost nemțoaică. Așa Beer Garden miștooo, mare veselie, mare, nu pe noi, ci pe săracii oameni care se aflau în jurul nostru, căci Piticu râdea mai mereu, iar noi, ca niște prieteni buni ce suntem, le spuneam nemților că el nu e cu noi, e de la țară, din Bulgaria.

Aici am facut și comparația dintre Ciuc Radler (intitulat sugestiv Radlerul nostru) și Radlerul lor. Pentru că berea, fie ea și cu limonadă, se bea pentru gust, părerile au fost diferite. Radlerul lor era foarte limpede, semn că nu era făcut cu limonadă-limonadă, ci mai degrabă cu suc carbogazos cu aromă de lămâie, în timp ce al nostru are 63% limonadă, adică radlerul conține și pulpă de lămâie, deci nu are cum să fie transparent. Radlerul lor e mai bere, dacă pot să-i spun așa, în timp ce al nostru e mai răcoritor, procentul de 37% bere / 67% limonadă făcând diferența. Chinezu le zice mai bine despre diferențe aici.

Forst Kasten – Ciuc Radler Trip

Și cum nu puteam bea toată ziua bere, am dat o fugă și pe la Deutsches Museum Verkehrszentrum – Muzeul Tehnic. Am văzut pe fugă (era aproape ora de închidere) cum arătau primele roți de bicicletă, primele role, primele mașini de raliu, mașini care funcționează pe bază de lumină solară și bicicleta nemțească șmecherescă – adică o poți găsi oriunde pe străzi, suni la numărul afișat pe ea, dai datele cardului, primești un cod de deblocare pe care îl introduci pe un afișaj cu touch și asta-i tot! Ulterior, când vrei să “o înapoiezi”, o lași undeva pe trotuar, suni din nou, le spui codul afișat pe touch screen și gata. Adică tehnologie nemțească, nene. (poze aici).

Seara s-a terminat tot cu bere, normal, la Altes Hackerhaus – restaurant recomandat în Ghidul Micheline, mă-nțelegi, fiță de fiță de la 1417 încoace. Aici am văzut-o pe cea mai vânjoasă chelneriță, Grumhilde pe numele ei. Avea un corp făcut bine de tot și aducea peste 10 beri deodată, ți-era și frică să-i mai ceri ceva. Apropo de asta, singurele tipe din Munchen mai răsărite erau turiste din alte țări, ca să ne-nțelegem, unde-i bere bună, nu-s neapărat și femei asemenea.

Ultima zi avea să ne prindă din nou pe fugă, că altfel nu se putea, bineînțeles. Așa că am părăsit minunăția aia de hotel, ca să mergem la palat (Gigi Becali, in your face!). Palatul Nymphenburg avea să ne amețească și uimească, era doar o reședință de vară în care eu m-am cam rătăcit. Grădinile din jur erau aproape cât un parc de pe la noi, într-o cameră am prins și wireless, astfel încât am putut uploada poza de mai jos (deci WiFi la Palat, da?). Colegii blogeri din TFB4 – Tabara de Fotografie pentru Bloggeri 4 au postat prima poza, cea cu perscărușul, așa că răspunsul nostrul de la Palat, de pe lac, a venit de la sine. Sau de la mine.

Și dacă lebădă n-am putut să mâncam, ca niște românii care se respectă, am făcut ultima oprire la Wirsthaus in der Au ca să băgam o bere peste rața pe varză. Și cu părere de rău că se termina Ciuc Radler Trip a trebuit să mergem spre aeroport, unde urma să pășesc fără grijă, fără frică, dar asta pentru că nu știam ce va urma în al doilea zbor, de data aceasta pe ploaie, tunete și fulgere. Dar despre asta și nu numai, în Partea 3 din Ciuc Radler Trip, zilele următoare.

# Poze mai multe aici (ale mele) și aici (ale lui Adrian Ciubotaru).

Alte păreri la: Andrei Cismaru, Cristian China-Birta, Adrian Georgescu, Cristian Manafu, Auraș Mihai.