V-am mai povestit despre Diana, e domnița care e alături de mine de aproape doi anișori. Ea, de obicei, e fetița aia mică și dulce, șatenă deschis (ea tot insistă că părul ei e blond), cu ochi albaștri, dulce ca mierea și drăguță ca un pui de urs. Nu-ți vine sa crezi că ar putea face vreodată ceva rău, că ar putea gândi sau acționa mișelește, așa cum numai un pisic mic ar fi în stare, în neștiință și cuprins de spiritul de felină rebelă.

După cum spune și titlul, mă iubește, știu sigur asta, mai ales când văd cât de mult îi pasă de mine. Mă vrea impecabil, deși ea știe prea bine că nimeni nu e perfect, nici măcar ea. Ne sfătuim reciproc de fiecare dată, ținem cont unul de părerile celuilalt și nu există eu sau tu în relația noastră, ci doar noi.

Știe cum să mă trezească de fiecare dată când dormim împreună, ea fiind cea care sare, de obicei, prima din pat. Că tot am comparat-o cu o pisică, am observat că i se face foame la fel de des ca unei mâțe, deci primul lucru pe care îl zice dimineața e “mi-e foame”. Mereu ciugulește câte ceva și revine să dormim împreună, dar asta până acum câteva zile când nu o mai lua somnul și s-a hotărât să mă admire (are și ce, normal). Un minut, cinci, zece minute (cred) până când a observat ea că ceva nu e perfect în peisaj. Mă privea ochi în ochi, mă rog, ai mei erau închiși și alergau prin lumea viselor. Și cum visam eu așa frumos, m-am trezit ca fulgerat, iar până să termin de zis Aaaaau!, ea râdea ca o bebelușă care tocmai a realizat că a făcut o prostie și încearca să se scoată. Și cât mă frecam eu la ochiul drept, ea, încercând să se oprească din râs, îmi zice printre hohote: aveai o sprânceană imeeensă, nu m-am putut abține să nu ți-o smulg!

Nu, n-a reușit s-o smulgă cu unghiile, iar eu încă mai am acea sprânceană. Dacă tot mi-am adus aminte, mă duc să îi dau obștescul sfârșit, adică pentru prima oară o pensetă se va atinge de spârncenele mele. Pardon, sprânceana. Și da, ea mă iubește de mă trezește!