Am tot văzut tabere pro și contra grațierii lui Gigă Popescu și mi-am adus aminte de o pățanie din copilărie. Provin dintr-o familie simplă, cu ambii părinți muncitori la o fabrică ce-avea să fie închisă prin privatizare, ca mai toate fabricile din România, de altfel. Nu mi-a lipsit nimic, niciodată, am avut tot timpul cele necesare și nimic mai mult. Am început să muncesc de la nici 16 ani și să fiu corect, așa m-au învățat ai mei, să nu fur, să nu-mi doresc bunul altuia, să respect cele 10 porunci și altele pe care, probabil, orice părinte a încercat să i le insufle propriilor copii.

Și mă întorc puțin în trecut, cam prin ‘91-‘92. Aveam vreo 5-6 anișori și îmi plăceau mai mult fructele “furate” din fața blocului ori din grădina vreunui vecin de peste stradă. Stăteam la bloc, iar printre clădirile de apartamente erau zarzări/corcoduși, meri, vișini, pruni, ba chiar și câte-o viță de vie plantată și îngrijită de către proprietarii de la parter.

Dacă atunci când “furam” zarzăre/corcodușe, nu ne alegeam decât cu înjurături, câte-o oală de apă-n cap sau amenințări de genul “O să le stropesc cu Verde de Paris!” (deși n-am înțeles niciodată de unde până unde simțul proprietății atât de dezvoltat pentru niște pomi ai nimănui, aflați printre blocuri), în cazul unei vițe de vie, problema a stat puțin mai altfel. Vorba aia, ciorchine dureros de dulce.

Eram patru copii ce aveam, cumulat, cam 24 de ani și pofteam la strugurii cei negri ai “boșorogului nebun de la parter, din A8”. Ne-am adunat la bara de băutut covoare de la bloc și am pus la cale “atacul”: Bă, fugim, sărim, prindem câte un ciorchine, apoi ne întoarcem la bară și mâncăm. Ulterior, reluam până ne săturăm. Unul, doi, trei ciorchini mici, era nevoie și de al patrulea, așa că eu și încă un prieten am început să fugim, pe iarba umedă, spre vița de vie cea magnetică. Țeapă, boșorogul ne pândea din scara blocului, așa că, atunci când am ajuns în dreptul viței de vie, a sărit ca un animal de pradă. Noi, copiii, am încercat un dreapta-împrejur, dar iarba cea umedă ne-a pus capac – am alunecat și am căzut amândoi pe burtă. Așa că bătrânelul doar ne-a cules frumos de pe jos, ne-a luat de gulere și ne-a băgat în casa lui. Pe drumul din hol către sufragerie am văzut și un pepene pe masa din bucătărie, dar nu ne-am oprit acolo, că n-ar fi picat bine pepenele imediat după struguri. Ne-a pus pe canapea și urla la noi că i-am furat strugurii și ne tot întreba de ce. Ne-a bătut ca pe hoții de cai, deși noi nu furasem decât struguri. Așa palme la cur n-am primit în viața mea… Ne-a bătut de ne-am pișat pe noi. La propriu.

După ce ne-a dat afară din casă, am fugit la ai mei să le spun. Mama era șocată de ce îi povesteam plângând, iar tata… tata mi-a zis foarte calm: “Eu te-am pus să furi? Ți-ai meritat-o.” Așa că, bre, Gică Popescu și voi, susținători ai grațierii marelui fotbalist, eu/noi/voi l-am/l-ați pus pe Baci să fure/înșele?

Unii și-au învățat lecția mai devreme, alții o învață acum, la bătrânețe.