Guest post de Flavia Cristescu

Acum 4 ani, cam tot pe vremea asta, mă despărțeam de un tip alături de care credeam, inițial, că pot cuceri lumea. Pe 8 martie uitase cu desăvârșire de mine, iar eu (deloc protocolară de altfel) așteptam o explicație. Am și primit-o… încă nu eram femeie și nici pe departe mamă. Atunci am înțeles că nu vedea în mine nici una, nici alta. Și am terminat relația senin, fără să cer sau să dau alte explicații.

Zilele acestea (după 4 ani, repet) mă sună:

“…am un copil. De fapt doi, soția mai are unul dintr-o relație anterioară. Totul s-a petrecut mult prea repede ca să-mi dau seama ce mi se întâmplă. N-am știut cum să-ți spun… Dar sunt liniștit. În ziua când m-am dus să zic DA și să semnez (că era firesc, oarecum, să o fac și asta) am vrut să te sun. Ai fost singura persoană la care m-am gândit. Tu trebuia să fi fost singura “Femeie” cu care să fac gestul asta.”

Am zâmbit. Câți ani îți trebuie să vezi, în cel de lângă tine, Femeia sau Bărbatul alături de care vrei să rămâi pentu tot restul vieții?! Ți se scurge viața printre degete, ți se întâmplă o multitudine de lucruri pe care nu le anticipezi, lași în urmă oameni sau te depășesc ei pe tine… Nehotărârea nu-i o întâmplare, e doar o alegere.

Poate că galopez prea repede și fac prea mult, dar știu că viața mă așteaptă cu brațele deschise și am atâtea de primit. Zâmbesc. Dăruiesc. Visez. Construiesc. Respir. Iubesc necontenit. Timpul nu-ți da timp. Nu mai e nicicând azi.