30 octombrie 2016, 30 de ani la fix 20:45. Urări de bine venite de la familie, prieteni și cunoscuți, majoritatea pe Facebook, o parte prin SMS (old school), o parte prin apeluri telefonice și restul face2face. Știu că poate vă așteptați la un articol lung, despre viața mea până la 30 de ani, poate la sfaturi de viață din experiența de până acum. Neah.

Articolul ăsta e pentru mine, pentru cei care mă cunosc, pentru cei alături de care am băut o bere, pentru cei cărora le sunt doar un prieten pe Facebook.

Deși sunt la doar 150 de km distanță, nu am fost alături de ai mei, astăzi, viața asta agitată nu ți le poate oferi pe toate. Am vorbit cu mama la telefon, mi-a urat tot binele din lume, cum orice părinte și-ar dori pentru copilul său.

Apoi am vorbit puțin cu tata, e scump la vorba prin undele celulare, dar mândru de băiatul pe care l-a crescut, că a ajuns la vârsta pensionării, că a lui fiică a schimbat prefixul în urmă cu o lună (40), acum venind rândul meu (30). Am vorbit scurt, după care a pasat, repede, telefonul mamei. Mama mi-a zis că tocmai îl năpădiseră lacrimile. Rar l-am văzut pe tata plângând, doar în situații grave.

Mă opresc aici, nu vreau să devină și articolul lacrimogen, ci doar să spun că sunt un mincinos, v-am păcălit că nu vă voi da sfaturi de viață, dar astăzi, la un an de la #colectiv, mi-ar fi plăcut să mai primesc niște urări, să beau cu unii o brunetă și să fie totul bine.

Apreciați-i pe cei care încă mai sunt lângă voi, viața e scurtă și niciodată nu știi când îți dă o palmă fierbinte peste nas. V-am pupat, aveți grijă de voi.