În fiecare zi trec pe lângă niște corcoduși cu crengile cocoșate de fructe aproape coapte, pe care nu le ciugulesc copiii din cartier, ci doar păsările Berceniului, dar și ele doar așa, plictisite. Și m-au lovit amintirile din copilăria petrecută-n orașelul natal, Curtea de Argeș, pe vremea când încă nu purtam bicicletă pe nas, aveam câte un semn de bună purtare în fiecare zi și ora de venire în casă era dictată de soarele care fugea și el la culcare.

Cred că perioada aia e cea mai fericită din viața unui om, mai ales vara, când ieși afară din casă cu un tricou alb pe tine, să nu te prindă soarele prea tare, și o pereche ușoară de pantaloni scurți, din matarial subțire, ba chiar fără buzunare, că singurul lucru pe care îl cărai cu tine era agațat cu o sfoară la gât. Sincer, nici nu aveai nevoie de buzunare, care oricum ar fi fost goale, dacă scoatem din discuție corocodușele (cărora noi le ziceam zarzăre) și alte fructe pe care le luam din pomii aflați în mini grădinile din jurul blocurilor sau la marginea curților caselor de peste stradă, dar pe care le mâncam direct la fața locului.

La ce să ai nevoie de buzunare, când singurele lucruri pe care le aduceai acasă erau vânătăi, zgârieturi, julituri sau vreun licurici, cărăbuș, pui de pisică ori cățel cu care să continui joaca și în casă.

Ne trezeam devreme și nu aveam nicio problemă cu asta, că nu ne duceam la job, ci la joc, iar singura care ne strica petrecerea era ploaia, nu că nu ne-ar fi plăcut să ne jucăm sau să alergăm printre picăturile plânse de nori, dar ne strigau părinții, de la geam, să venim acasă, că răcim.

Și când mă gândesc că totul a plecat de la niște corcodușe, tare mi-ar plăcea să sar, să prind o creangă, să mușc dintr-o corcodușă coaptă pe jumătate și să mă teleportez în trecut, direct în fața blocului, pentru a retrăi măcar puțin din copilăria cu buzunarele goale și zâmbete pline.

Photo by Annie Spratt on Unsplash