Asemenea versurilor lui Adrian Minune, îmi vine să cânt că-mi pare rău c-am îmbătrânit, atunci când mă gândesc că mai am puțin și împlinesc 37 de ani (mamă, ce de ani, deja am două majorate, dar tot de 20 și ceva mă simt, dacă ignor firele albe, durerile de spate și altele specifice vârstei). Dar nu-mi pare chiar atât de rău că am îmbătrânit, dacă e să compar situația din pantofarul meu de la 18 ani, cu cel de acum.

În copilărie, până pe la 16 ani, aveam doar câteva perechi de încălțări, una de sezon cald, o pereche de papuci și una de sezon rece. Iar când mi-am luat prima pereche de “adidași originali”, am fost cel mai mândru din curtea școlii… vreo două săptămâni, până când i-am agățat într-un gard – ce-am mai plâns, Doamne!

Apoi, de când am început să am banii mei, fiind DJ de pe la 16 ani, am început să-mi cumpăr mai multe perechi. Iar când m-am mutat la București, fiind 100% #pebaniimei, treptat am tot cumpărat încălțăminte. Eram super fan Converse, ajunsesem la 14 perechi (12 teniși, 2 de “adidași”). Acum mai port doar 3-4 perechi, căci cu vârsta, după cum spuneam, am început să-mi doresc încălțări cât mai comode. Dacă acum 10-15 ani nu acceptam adidașii/pantofii sport pentru alergare, acum îi caut pe cei mai comozi și dacă se poate să fie și cât mai de stradă, ca aspect. Odată cu pandemia am lăsat-o mai moale, dar tot nu m-am putut opri din cumpărat. Însă pentru că familia urmează să se mărească foarte curând, am făcut ordine printre încălțările vechi și am decis că la fiecare pereche nou achiziționată, una veche trebuie să fie donată, vândută, ceva, orice, dar să păstrăm limitele spațiului. 😀

Nu am avut curajul să-i număr pe toți, înainte de a face ordine, dar cel mai probabil erau peste 30, dacă nu peste 40. Și sigur am păstrat cel puțin 20-25 adidași de barbați. Voi câte perechi aveți, spuneți sincer! 😀