Şi am făcut 19 ani. Ahem, adică doi patru, asta după ce am ţinut un an status la mess „doi trei” şi puţini s-au prins ce înseamnă.
Facebook-ul a arătat aşa: 150 posted on your Wall @ 11:00pm + vreo câteva zeci pe Twitter + SMS-uri tot zeci + telefoane până în 20. Deci vreo 200 cu aproximaţie. Prin urmare şi-aşa deci, mulţumesc frumos people 2.0 şi nu numai. Ca la fiecare aniversare primeşti urări de la oamenii de la care te aştepţi, te uită alţii de la care aveai aşteptări mari [tre’ să mă obişnuiesc], primeşti de la oameni cu care nu ai schimbat nici un salut măcar, contează că la sfârşit e frumos per ansamblu. Am băut un pahar de ceai cu câţiva prieteni apropiaţi în Curtea de Argeş, am servit o felie de tort cu familia şi nu numai. Mama tot insistă să îmi rad barba, mie-mi place cum îmi stă cu ea, sunt mai sepsi, nu 🙂 ?
Conculzie: Şi la „19 ani” tot cu barbă rămân! Să ne auzim sănătoşi!
Nu pot să nu mă gândesc la primul serial pe care l-am văzut cap-coada devorând fiecare frame. Primul episod l-am privit la TV, apoi am pierdut nopţile în faţa calculatorului. În momentul de faţă urmăresc mai multe seriale şi mi-e greu să mă hotărasc atunci când trebuie să recomand unul. Tocmai am primit o leapşă de la frumosul blog sarutaridecinema.ro, aşa că purced:
De la echipa creativă din spatele megasuccesului Grey’s Anatomy şi Criminal Minds vine Army Wives [Soţii de militari]. Acesta este noul serial dramă despre presiunea celor rămaşi în urmă în timp ce partenerii lor îşi servesc ţara în armata Statelor Unite. Serialul focalizează pe luptele, visurile şi prieteniile unui grup divers de femei şi un bărbat ce trăieşte cu soţiile şi familiile lor într-un post activ al armatei.
Distincţiile presei au venit foarte rapid:
National Enquirer – “Această dramă puternică, provocatoare şi creatoare de dependenţă de la producătorii ‘Grey’s Anatomy’ merită un salut pentru zugrăvirea perfectă a familiilor militare .”
New York Daily News – “Un amestec gustos…o interpretare perfectă a lui Sally Prssman, făcându-şi debutul în televiziune”
The Hollywood Reporter – “Army Wives câştigă o medalie de curaj”
TV Times – “Cu situaţia curentă din orientul milociu, este cu siguranţă de actualitate, şi serialul a fost bine primit când a fost difuzat în State.” 4 stele
Multichannel News – “Proaspăt şi atrăgător…un scenariu viu şi o producţie şi mai vie”
Putem vedea în acest serial cum viaţa unei mame (Roxy LeBlancinterpretată de Sally Pressman) se schimbă radical după ce e cerută în căsătorie de către militarul Trevor LeBlanc la numai patru zile după ce s-au cunoscut. Spre deosebire de Claudia Joy Holden interpretată de actrita Kim Delaney (cunsocută şi din NYPD Blue) a cărei viaţă a însemnat doar armata şi care e căsătorită de la 17 ani cu colonelul Michael Holden. Pe celelalte trei soţii de militari vă las să le descoperiţi urmărind serialul pe noul post de televiziune Diva Universal. Trebuie să vă spun totuşi că m-a amuzat cum s-au cunoscut cele cinci eroine: într-o toaletă, în timpul unui dineu special cu ofiţeri. Ce alt loc mai potrivit pentru a-ţi crea noi prietene :))
Se făcea că era o seară frumoasă de septembrie. Nici prea frig, nici prea cald, numa’ bine să bei o bere. Asta dacă era domnişoară, că dacă erai cu mine, cu Manafu [multumesc pentru invitaţie], Andrei Cismaru, Auras Mihai, Sorin Rusi, Piticu, Arhi, Chinezu, Copolovici, eCostin şi alţii… era numa’ bine să le golim frigiderele celor de la Stella Artois World Draught Masters Romania.
S-au întrecut băieţii la turnat bere în pahare şi a câştigat o femeie! Ne-am întrecut şi noi bloggerii şi jurnaliştii. Am baut ŞI unul dintre cele două pahare turnate de mine şi… chiar sunt BUN escu!
Marti, 21 septembrie, maaaaare coooooncert maaaare. Guns N’Roses pentru prima data in Romania. Si ne-am strans repede o gasca de vreo 20 de twitteristi care au platit muuulti bani pe bilete [multumim Vodafone si blogurilor de la care am castigat invitatiile]. Prima dilema a fost la cat sa mergem la Romexpo? Pe invitatie scria Ora de acces 17:00. Auzisem prin targ faptul ca la 19:00 canta trupa inimaginabila de fuckin, fuckin, fuck fuckffuuuck Danko Jones. Eh, sunt sigur ca le-au placut prea mult micii nostri si au zis: „Ba, intram pe la 21:00, ce fuuuck?!” Au aparut pe scena, insa durerea noastra de picioare a fost inlocuita de sunetul minunat care ne dadea la glezne. Pentru un mega eveniment… sunetul a fost FOARTE prost. La fel si warm-up-ul facut de trupa canadiana care reusea sa primeasca aplauze doar cand zicea Fuck, fuckin, oral sex etc… si cand aminteau de GNR.
Au fost si vreo cateva zeci de minte bune de liniste cand faceam glume cu prietenii si cand ma puteam gandi la cum eram eu mic si ma scotea mama la cumparaturi, desi afara era november rain, vedeam o masinuta frumoasa, la fel de frumos plecam plangand de langa raft pe acordurile mamei de don’t crysweet child of mine. Cand m-am trezit din nostalgia infantila, spunea cineva ca ar fi trebuit sa aruncam cu oua si cu rosii pe scena, ca sunt unii care au venit de la 17:00 si e 22:00 si nu se intampla nimic. Ma, oua aveam cu totii, ca eram ceva baieti, insa doar o tipa avea chilotii rosii.
Ole, pe la 22:20 a aparut Axel cu gasca si au inceput timiiid, insa pe parcurs au reusit sa faca miile de oameni sa cante alaturi de ei incredibil de frumos. Am asteptat cu sufletul la gura Don’t cry… si a fost singura piesa pe care am amortit de emotie si mi s-a facut pielea de gaina. Mi-a placut mult si This I love. Foarte, foarte mult!
Concluzie: Axel si cu trupa- Geniali! Are o varsta nenea Rose, insa nota 10. Mi-au placut foarte mult concertul, atmosfera, oamenii cu care am fost. Toate astea m-au facut sa uit de inghesuiala maxima si de asteptarea enorma. Si la sfarsit Axel a luat o chitara si s-a aruncat pe ea in Dambovita. Guten tag!
Don’t cry – live de pe mobil. Scuze pt calitatea video.
Da, ştiu, n-am mai scris de mult pe blog bla-bla-bla. Am mai spus motivele. Acum voi povesti despre micile bucurii ce îmi trag de colţurile buzelor în sus. Eram la bucătărie şi mâncam acum vreo oră. Înfulecam singur. Cartofi prăjiţi şi şniţele crocante cu mujdei. Şi beam o bere foarte rece de la congelator. Redd’s. Sunt un mare fan al usturoiului. În fine, un sentiment ciudat de frumos m-a invadat când beam ultima gură de bere. Gâl-gâl şi zâmbeam :). Uneori nu ai nevoie de cadouri, lucruri materiale pentru a te simţi împlinit. Bucuria vine din lucrurile mărunte, iar când mă gândesc la mine, la tine, la noi cum ne văităm uneori că nu ne ajung banii, că nu obţinem aia sau pe „ailaltă” că viaţa nu e corectă [aşa e] că şi că etc… Trebuie să fim fericiţi cum ce deţinem, mult, puţin, contează să apreciem ceea ce avem, nu ce ne-am dori.
Mirosind a usturoi, vă salut şi vă pup. Nu vrei să te pup? Ok, înseamnă că nu eşti fericit cu viaţa pe care o ai. Gândeşte-te că trăieşti mai bine ca peste jumătate din populaţia întregii lumi doar pentru că poţi citi aceste rânduri.
Ştiu că n-am mai scris de mult timp. N-am scuze… şi nici timp. N-am job [bun], n-am apartament unde să stau [bun], n-am reuşit ÎNCĂ să fac nici jumătate din ce mi-am propus acum un an şi şase luni când m-am mutat în Bucureşti. Tocmai pentru că nu am prea mult parte de BUN în ultimul timp [chiar şi gâtul m-a lăsat, de 2 zile sunt în medical] mă voi strădui să îmi port cu mândrie numele. BUNescu mă numesc, Ionuţ Bunescu, născut cu 3 ani înainte să moară Ceauşescu [după cum îmi place mie să o spun].
Promit că de azi – voi fi mai perseverent în ceea ce trebuie/merită să fac – voi fi mai atent la cei din jur pe care îi supăr uneori [ştiţi că nu o fac din răutate] – voi aprecia ceea ce am şi voi lupta pentru mai mult
Înainte îmi stabileam termene pentru anumiţi paşi din viaţă. Deşi paşi mici, îi amânam…uneori la nesfârşit. De azi vreau să fiu direct, să nu mai amân aproape nimic din ce mi-am propus şi… în final sper să mai scriu nişte rime din când în când, mi-e dor, îmi place, deci TREBUIE! Trebuie am spus! Şiii nu e doar de dragul poetului de pe bancnota de 500 de ron despre care îşi vor aduce aminte DOAR azi preamăritele mass-media.
