Nu e nicio scrisoare, dar trebuia să-ți atrag cum atenția, pentru că peste fix două săptămâni va avea loc concertul Maroon 5 – Piața Constituției, București. Și pentru că ne dorim să nu leșinăm de cald și sete, ca la Robbie Williams, le-am scris câteva rânduri celor de la D&D East Entertainment, atât pe pagina lor de Facebook (+mesaj privat), cât și pe pagina event-ului.
Acum, că ți-am captat atenția cu titlul, zi-mi și mie cum e posibil să găsești sume de cel puțin 50 de lei în haine mai vechi, pe care nu le-ai mai purtat de câteva luni, poate chiar un an? Găsesc cel mult monede sau 1-5 lei, în cel mai bun caz. Nu-mi explic cum poți să uiți de niște zeci sau chiar sute de lei, tre să fii ori prea bogat, să nu știi câți bani ai la tine, ori prea indiferent, prea uituc, prea aiurit, prea dezordonat, prea nu mai știu cum, ca să uiți cu totul de 50 de lei, de exemplu.
După cum am mai spus, ador parfumurile citrice, îmi dau o stare de bine chiar și atunci când nu mă simt ok. Și cum niciodată nu mă pot hotărî la unul singur, le tot schimb, iar anul acesta deja credeam că l-am găsit pe cel mai cel, și anume Gucci Guilty Eau (lămâie, bergamotă, flori de portocal, patchouli și mosc), pe care am avut ocazia să-l testez în avanpremieră, în România. Dar nu au trecut decât două luni și deja am găsit un altul, cu o mireasmă citrică intensă, astfel că Gucci Guilty Eau rămâne doar parfumul bărbătesc al primăverii lui 2016, pentru că a venit în forță domnul Burberry, Mr. Burberry.
E vorba pe care o auzeam cel mai des. Chiar și eu o spuneam. Nu am timp să mă văd cu prietenul cu care nu am mai băut o bere de câteva luni, deși amândoi locuim în București. Nu am timp să îi vizitez mai des pe ai mei, deși sunt la doar 150 de km distanță. Nici tu nu ai timp, nu?
Nu ai timp să te duci la doctor sau la dentist, că nu arde chiar așa tare. Nu ai timp să-i suni pe cei dragi prea des. Nu ai timp să ieși cu amicii în oraș ori să vă strângeți la un boardgame sau o bârfă. Nu ai timp să o inviți pe colega aia simpatică în oraș, oricum e acolo, nu pleacă nicăieri. Nu ai timp să te apuci de sală, vorba aia, de luni…
Așa-i că acum regretăm enorm “lipsa timpului” de până acum o săptămână? Și ne sunăm prietenii mai des, ne vedem pe FaceTime, vorbim mai mult cu păriniții, discutăm despre cum e la ei cu pandemia și ce s-a mai mai spus la televizor. Al dracului coronavirus, COVID-19 ăsta, ne-a dat tuturor o plamă peste cap (palmă igenizată înainte, da?) și ne-am trezit cu toții că avem tot timpul din lume, doar că suntem fiecare în propria închisoare.
O să fie bine, sunt sigur. Nu știu cât de repede vom reveni la normal, dar sper să nu uităm să facem toate cele de mai sus, atunci când timpurile ne vor permite. Că timp există mereu, iar dacă nu, ne facem.
Pentru că afară nu mai sunt 20 de grade, precum în februarie, am revenit la hainele de iarnă, ca orice om normal. Fes, fular subțire, ghete, palton, glugă pe cap (atunci când bate vântul) și un cardigan mai gros peste cămașă / tricou. Haine de om normal, nu fudul, care merge destul pe jos și care schimbă mai multe mijloace de transport în comun, deci cu posibilitatea de a sta minute bune în stații, la doar câteva grade Celsius.
Prin mai 2013, zburam pentru prima oară. Scăpasem de frica de nou, imediat după prima decolare, iar după prima aterizare am concluzionat că îmi place să zbor și aș face asta zilnic, chiar și pe distanțe scurte dacă s-ar putea, gen Militari – Băneasa ori București – Curtea de Argeș. Chiar mă gândeam cum ar fi pentru cei din Drumul Taberei, să aibă aeroport, dar nu și metrou în cartier. Dar să trecem la lucruri cu adevărat serioase: Cum recunoști un român în străinătate, mai exact în Frankfurt?
Pornind de la clasica definiție a nanosecundei: “Intervalul de timp trecut de când semaforul s-a făcut verde până când auzi primul claxon”, m-am gândit la alte definiții ale nanosecundei, în România:
Mi-a plăcut matematica mult. Vreo 14 ani de viață, mai exact, adică până când am intrat la liceu, unde nu mai făceam adorabila geometrie în spațiu, ci logaritmi și toate cele ale analizei matematice. Mă rog, mai puțin important asta, ceea ce contează este că am dat de o problemă de clasa a șaptea (dată la olimpiadă în 2008, cică) pe care nu sunt în stare să o rezolv, nu sunt, pur și simplu. Am încercat, am rupt foi fără număr, tot la două necunoscute am ajuns… și nicio sumă clară și finală. Așa că apelez la alții mai deștepți ca mine, se poate rezolva problema de mai jos? Sigur e corect formulată? Nu dați cu parul, mă descurc mai bine cu vorbele și cuvintele decât cu cifrele. Vă pupă John.
După povestea cu Hei, fato și Hei, băiete, au mai apărut variante caterincoase, dar parcă tot nu era ce trebuie, scăpase ceva. Așa că aseară, fix până să mă ia somnul, m-am gândit la varianta taximetristului bucureștean, și a ieșit asta:
