Mă întreb uneori dacă nu-i ciudat că va fi al treilea an consecutiv în care nu voi avea brad la Bucureşti. Crăciunul a fost petrecut mereu în familie, acasă la Curtea de Argeş, dar parcă vreau spiritul acela frumos şi aici la capitală. Să fac bradul cu mama, tata să aducă bomboanele pe care să le punem în pom… ştiu, e demodat, suntem în 2o10, bla bla bla, însă plăcere mai mare ca atunci când furi o bomboană şi laşi ambalajul gol… nu cred ca există! Mi-aduc aminte de copilăria mea din micuţul municipiu, când an de an pe 23 decembrie mergeam la colindat, la noi se zice ziua „de colindeţe„. Plecam cu o plasă din material textil şi luam la rând toate apartamentele din toate blocurile din cartier. Băteam la toate cele patru uşi de pe palier şi cântam mai mereu Domn, Domn sa-nălţăm, iar gospodinele ne aşteptau cu covrigi, biscuiţi, napolitane vrac, iar cei mai înstăriţi ne dădeau banane, portocale. Dacă răspundeau cocoşii apartamentelor, mai beam şi cate-o ţuică fiartă. NU ni se dădeau niciodata bani, pentru ca noi ne duceam de drag şi pentru că aşa era tradiţia, nu să ne umpleam buzunarele… ele erau deja pline, de mânuşi, doar nu beam ţuica fiartă cu ele pe mâini.

Am crescut puţin mai mari şi am început să mergem şi cu Steaua pe 24 decembrie, în ajunul Crăciunului şi pe 31 cu Pluguşorul, în ajunul Anului Nou. Mamă, mamă ce mai pocneam din bici pe scara blocului sau ce mai frecam cu zăpadă sfoara buhaiului. Norocos era cel care se ocupa de clopot, n-avea stres, la fel ca un preot în ziua de azi. Eh, aici primeam numai banuţi de care ne bucuram maxim, adică maxim de dulciuri am spus 🙂

Acum, că mi-a trecut melancolia, aştept să vină minunata zi de vineri şi să fug acasă la Argeş. Însă iar imi va spune mama dezamagită că nu mai vine niciun copil cu colindul sau că le e lene să urce patru etaje… de parcă eu când eram mic faceam mofturi cu o sacoşă plină de covrigi care cântărea cât juma’ din greutatea mea.

Sărbatori frumoase! Neapărat alături de cei dragi!

Citind frumosul About me al lui Mircea Meşter mi-au venit repede câteva idei asemănătoare ce trebuiau scrise:

Îmi place să râd. Nu singur, ci cu cei de lângă mine. Sunt mereu cu zâmbetul pe buze, deşi uneori plâng pe interior. Eram un aprig corector al greşelilor gramaticale (am spus gramaticale, nu de tastare) însă mulţi credeau că o fac pentru a le arăta că eu sunt deştept şi ei nu. Am încetat să mai corectez deoarece deveneam mai antipatic. Am spus MAI fiindcă ştiu că deranjez multă lume prin felul meu de a fi direct. Mi-a plăcut întotdeauna să spun ce simt, ce gândesc… SINCER, indiferent de consecinţele care urmau. Majoritatea oamenilor nu m-a privit prea bine. Ok, prefer să vă stric poveştile frumoase în care traiţi. Pentru că sunt doar minciuni drăguţe. Bravo! Eu prefer o realitate modestă. Şi tot zâmbesc. Ceea ce iţi doresc şi ţie, cititorule.