Uite cum se face că postez articolul acesta tocmai pe 14 ianuarie. Nu a fost premeditat, ci eu am fost cam ocupat, că ideea o aveam încă de anul trecut. Mi-am tot notat prin telefon idei pentru cele 14 sfaturi și sincer vă spun că nu-s nici măcar 10, momentan. Dar le dau eu de cap:
Sunt din ce în ce mai rari, nu? Trecând peste pesimismul generalist, am o mică povestioară care m-a făcut să-mi recapăt încrederea în oameni, vorba aia 2.0: faith in humanity restored. Am o geacă sport pe care o ador. E atât e călduroasă, atât de moale, atât de ușoară, că aș purta-o și în casă. În apartament nu o port, că de, abia s-a afișat întreținerea cu prima lună de căldură – oare cine are cel mai mult din totul blocul, adica vreo 480 de lei doar la căldură (4 camere)? Aha.
Port ochelari de la opt ani, de când nu mai vedeam prea bine scrisul de la televizor și nici pe cel de la tablă, la școală. Sunt miop de vreo 19 ani, așa că trebuie (am învățat) să am grijă de ochelarii mei. Port mereu cu mine o lavetă din microfibră și un spray pentru ochelari și mi-am făcut un obicei să șterg lentilele în fiecare dimineață, la birou, fix înainte de a mă apuca de treabă.
M-am apucat să scriu acest articol în gând, acum două zile, după ce Andrei Cismaru și Ovi Sîrb i-au taxat exprimarea deloc inspirată a lui Auraș. Deschideți mai întâi cele trei link-uri, citiți și apoi reveniți la continuarea mea.
Ha, am trăit să o aud și pe asta. Cică Guvernul vrea să ofere, în mod gratuit, o aplicație informatică pentru trimiterea în timp real, către toți cetățenii, a mesajelor de avertizare privind cutremurele, informații care erau destinate până acum doar autorităților.
În ziua de azi, când ne mirăm că cineva ne face un bine fără a avea vreun interes, în ziua de azi când e ciudat că normalul ni se pare nemaipomenit, în ziua de azi vezi mai rar așa ceva. Clipul de mai jos mi-a făcut TOATĂ pielea de găină. Cred că și toate pieile de la toate găinile pe care le-am mâncat vreodată. În comentarii oamenii se întreabă de ce presa nu publică/promovează astfel de fapte, tot în comentarii alți oameni răspund că “presa e controlată de corporații și ale lor interese, ele îți vor banii și energia, nu să te facă pe tine să speri la o lume mai bună” – a se citi comentariile de sus.
Vorbeam recent cu un amic de una, alta, de cum mai e viața în cămin prin Regie. Și-mi spune că încă e uimit de câte “boboace mișto sunt anul ăsta” (de parcă n-ar fi mereu la fel). Și-mi mai zice cum, într-o seară, câteva nou venite încercau să încingă un chef, dar ascultau numai Paraziții, că de, ele “n-asculta manele”. Eh, asta a durat doar juma de oră, nici măcar nu au respectat celebra regulă “nimeni n-ascultă manele până la a treia sticlă de vin”, căci fetele au sărit cu salamul în difuzoare (dacă în frigider nu e, măcar mp3 să fie).
Știu că nu suntem chiar cei mai buni prieteni, știu că te-am înjurat la fiecare factură de peste 500 de lei (apartament cu patru camere), dar chiar vreau să fim din nou amici. Haide vino înapoi, să fim iar amândoi, vino la mine, vreau să am caloriferele pline!
N-am scris nimic despre Roșia Montană. Nici despre maidanezi. Asta nu înseamnă că sunt pro exploatare sau că vreau să salvez toți câinii comunitari – dar nici opusul. Doar nu am avut nimic de spus. Sau mai bine zis, n-am avut nimic de adăugat. Până azi, căci clipul de mai jos m-a emoționat prea tare – Roșia Montană, așa cum este ea: